Ca după amiaza, într-o zi de sărbătoare

Ați citit nuvelele lui Arkadi Gaidar? Mie, acuma, a trecut un fulger, o coadă de cometă din univers (!) mi-a trecut prin minte,, Ceașca albastră „, ceașca pe care Svetlana, jucându-se, a spart-o. A încercat să ascundă cioburile, dar a văzut-o mama ei, care i-a ținut o lecție despre cum trebuie să-ți asumi greșelile și să nu minți niciodată.
Toți oamenii greșesc. Fiindcă sunt oameni, fiindcă sunt neatenți, fiindcă îi ispitește un obiect frumos, ori o acțiune despre care știu ei bine că :,,… Nu trebuie să faci asta niciodată!.. „. Toți știm, dar dacă nu am încălca nici o regulă, ar însemna că suntem sfinți, că rivalizăm îngerilor, care neavând pic de sânge în trupurile lor serafice, sunt imposibil de ispitit.
—Cine nu a greșit.. –? Păi ăla intră în Rai cu tot cu papuci.
–zicea tata, și prin fața ochilor minții, treceau oameni încălțați, treceau prin porțile larg deschise ale Raiului, și Sf. Petrea se făcea nisnai.
Întotdeauna mi-am făcut povești singură. Era destul să-mi zică cineva o propoziție scurtă, că eu îndată brodam povestea. Am învățat asta atunci când am descoperit că oamenii mari nu știu sau nu vor să-mi spună nimic. Ori explicațiile erau doar așa, să nu zică ei că n-au răspuns avalanșei de de ce-uri, cum anume și când, și neapărat unde, în ce loc. Poveștile mele erau cuprinzătoare, seara mai ales, fiindcă oamenii mari țin morțiș ca să culce bieții copii, odată cu găinile. Când am văzut că n-am spor, că nu-i voie să umbli buimac după ora nouă seara, m-am supus. Însă capul nu mi-l puteau ei controla. Și capul alerga în toate direcțiile, făcând ceea ce trupul nu putea, fiind obligat să șadă sub plapumă. Și astăzi, deși nu mă obligă nimeni cu nimic, și astăzi inventez tot soiul de povești, care de care mai imposibilă. Ca aia unde eu deveneam bogată grozav, nu m-am decis dacă se întâmpla urmare a unui câștig la loto ( n-are cum : eu nu joc nici Păcălici!! ☺️ 😁 🤣), ori o rudă despre care nu știu, mi-a lăsat moștenire niște miliarde ( ca în cartea lui Jean Bart, Europolis). Îmi închipui cum îmi fac eu o casă de sticlă, undeva, de adevăratele în mijlocul pădurii. Cum îmi cumpăr eu niște cai de rasă, cum îmi comand chiar și o trăsură : ce, numai regii britanici să aibă? – eu tușesc dacă am?. N’a, și visez de nu vă închipuiți voi!! Ba chiar fac și petreceri, unde invit măcar o jumătate din locuitorii orașului. Ba chiar și pe alții, că doar am făcut câtă-mai căsoiul!!
Dar nu durează cine știe ce : adorm și visările mele nu-s totuna cu visele. Visele sunt naiba știe ce, niște… N’a că nu găsesc acuma cuvântul. Cum ar fi ceea ce rămâne în strecurătoare, după ce ai strecurat ceai : ceva inutil. Iaca așa și capul omului, are o mulțime de resturi inutile, și ți le trimite plocon în vise.

Despre care greșeală voiam eu să vorbesc în momentul în care am decis să scriu această postare?.. Zic : mi se pare că am fost rea și am greșit alungând vreo doi utilizatori din lista de prieteni de pe Facebook . Mă ispitește liniștea. Cred că aș avea mai puține griji și nu m-aș mai stresa, atunci când unii se prefac a muri de dragul meu, și eu nu cred o iotă. Dar știu și eu? – nu cred că îi aduc înapoi, dovadă că am făcut bine, alta decât că facebook nu se mai opintește și nu-mi mai spune nimic atunci când apreciez, alta mai bună, nu-i.
De gândit, mă gândesc, de regretat puțintel, regret, dar nu-i mai aduc în preajma mea, nici să mă primească Sf Petrea, cu tot cu papuci, la Rai. Nu-i nimic, o să iau mai multe perechi de șosete.