Bate vântul. Suficient ca să mi se ridice părul pe ceafă. Din toate manifestările astea ale naturii, vântul e ceea ce mă transformă, mă gonește în zorii civilizației umane. De vânt mi-e mie frică.
N-am văzut pe viu erupții vulcanice, habar n-am cum aș reacționa, dar cutremure am trăit, alea mă fac fericită și eu dansez fără să-mi pun întrebări că de ce? Cutremur? –se așează pământul mai bine, că și eu dacă aș dormi numai pe-o parte, aș înțepeni și ar trebui să mă întind, să-mi potrivesc oasele.
Vântul e inexplicabil : nu-l vezi, nu știi de unde vine și unde se duce, și nu ești moșneagul din povestea lui Eminescu, ăla care a plecat cu un șomoiog de paie, să astupe borta vântului. E o idee, dar mie mi se zburlește părul pe ceafă, pielea își ridică porii, firicelele de păr de pe piele, se zburlesc.. Și eu m-aș ascunde într-o bortă, într-o vizuină, ca un animal sălbatic. Nici măcar de tunet nu mi-e frică: e carul lui Sfantu’ Ilie, drumul din cer e plin de bolovani! – și fulgerele sunt artificiile lui Dumnezeu. Dar vântul..! Nu poți să zâmbești măcar, te ascunzi și-ți astupi urechile : sunetul vântului e cea mai înfricoșătoare muzică.
Vântul : miliarde de suflete damnate, zbătându-se de la Facerea Lumii, până la sfârșitul Lumii..
Și mie mi se spune că sunt zodie de aer : a cărui suflet damnat, îi port prin viață răsuflarea?
O frunte găurită de glonț, un vânt pornit să-și caute liniștea și care mă animă..
Hotarele mele de om, țin încătușat pentru o vreme, un pumn de vânt.
Ca pe un animai sălbatic, vântul mă gonește până în pragul pierderii rațiunii.
Și cu toate acestea, numai vântului îi este îngăduit să umble în vidul cosmic.
Cum să nu-ți fie teamă de vântul etern?
Agora 