Cum poți cataloga acțiunea oamenilor care fug din fața oricărei confruntări? Eu i-aș spune lașitate. Aș plusa și pierderea judecății sănătoase : unde vrei să fugi din fața unei situații pe care trebuie să o trăiești, s-o înfrunți? Poți fugi până la iluzoriul capăt al pământului. Poți face asta, dar va trebui să înțelegi că pierderile vor fi totale : și ceea ce ai acum, îți va fi luat. Nu este nici un eroism în felul în care stai pe loc și accepți lupta, și nici o lașitate să apelezi la orice te-ar putea scoate din situația care ție ți se pare imposibil de câștigat în lupta cu propriul destin. Poți. Cineva, fie om, fie o forță supranaturală, clădită fiind doar de mintea ta, îți va sta alături. Tu nu trebuie să faci mare lucru, dar nu fugi, e ultimul lucru pe care îl vei face, după care puținele avuții se vor duce pe apa Sâmbetei, și psihicul tău va claca.
Eu nu oblig pe nimeni să gândească la fel ca mine, spun doar : înfruntă orice situație, oricât de mici sunt șansele, ai putea învinge. Iar dacă nu ți-este scris în destin, poți fi strivit a doua zi după fuga ta bezmetică.
Să luăm un caz general și care poate fi observat cu ușurință în aceste zile : refugiații. Au plecat, cum zicem noi românii : cu ce-i pe ei și-n valiză. Au lăsat gospodării, animale, unii și-au lăsat rude, toți și-au lăsat cunoștințe. Au luat ce li s-a părut util, și au fugit. Ce și-au salvat? Poate viața. Spun poate, fiindcă destinul le-o poate lua. Și-au luat cu ei mintea, și după câteva ore de somn bun, mintea o să le comunice : ai greșit. Nu poți obliga pe nimeni să fie curajos, nici să judece limpede, el singur o să descopere câte a pierdut.
Să nu uităm pe cei care pleacă în alt loc decât cel unde le sunt prieteni și rude, pentru un câștig mai consistent. Aceștia vor suferi de dor, din nou, la fel cum spune expresia românească : suferă ca un câine. Spune bine : un câine fugit de săraca îmbucătură de mămăligă, a fugit la șosea și a ajuns cinci perechi de mănuși într-un shop – cum ne spune o poezie a lui Adrian Păunescu. Omul aleargă după o felie de pâine mai bună, și se va trezi câine al nimănui, nu va mai găsi tihna de acasă : studiile lui nu pot fi echivalate, un medic dintr-o țară aflată în conflict ori în stare de extremă sărăcie, o să care oala de noapte a bogaților din lumea pe care o idealiza.
Alt exemplu este cel prin care unui om i se pare insuportabilă viața acasă la el, normele impuse de societate, obligațiile de care trebuie să țină seama, interdicțiile pe care le urăște. Și-și lasă casa și familia, plecând ( iar, cum ne spune zicala) oriunde vede cu ochii. Și crede că e bine. E liber cum ne spune titlul unei nuvele a lui Móricz Zsigmond, ca,, Pasărea cerului „. După care observă că nu are unde dormi, nu are tihnă, îi va lipsi bucata de pâine înghițită cu noduri, de acasă. Aceștia sunt oamenii pe care îi poți găsi în canale , pe drumuri, prin parcuri, prin clădirile părăsite, pe sub poduri. Sfârșesc tragic : sunt subiecte pentru Știrile de la ora 🕔 cinci…
Ce trebuie să facă omul? Să judece. Să lupte. Orice luptă e mai mult decât nimic.
Dacă nu suferi de Alzheimer, nu fugi omule de acasă : nimeni nu te primește cu brațele deschise.
Priviți vă rog la evenimentele din China : toate televiziunile străine, toate agențiile de presă, au jubilat în momentul în care populația Chinei a ieșit în stradă, să protesteze măsurile anti-covid. După care, în momentul în care guvernul chinez s-a întors la 180°, au început să-și arate colții fiecare putere, fiecare stat, chiar presa internațională, susținând necesitatea unor acte doveditoare, ale unor analize, altfel chinezii nu puteau ieși dintr-un aeroport.
Nu trebuie să mă crezi pe cuvânt, trebuie să observi tu însuți, să raționezi.
Nimeni nu te iubește atunci când ai un comportement laș, lipsit de judecată. Nimeni nu te ajută. Nimeni. Câteodată și divinitatea îți întoarce spatele. Fiindcă scrie în Vechiul Testament :,, Cei care vor fugi, vor pieri. Numai o rămășiță din cei care vor sta pe loc, vor scăpa. „.
Cu adevărat : lipsa totală a judecății, un om suferind de demență, poate fugi bezmetic, dar unul sănătos psihic, nu are voie să fie laș.
Cine își închipuie că eu sunt favorita destinului, se înșală. Trăiesc ( din nou expresie de-a noastră) pe muchie de cuțit. Nu am liniște, nu am tihnă, dar încă mai am un acoperiș deasupra capului, încă pot dormi câteva ceasuri, puține chiar însă suficiente să-mi limpezesc mintea. Mă zbat să supraviețuiesc. Accept greutățile pe care mi le-a pus destinul în față, fiindcă am convingerea că nicăieri nu voi trăi mai bine, mai lipsită de griji, mai puțin obosită de muncile mele omenești, de zbaterea continuă să nu mă scufund în lipsuri și neputință.
Nimeni nu este erou, însă spune Dumnezeu prin gura lui David, într-unul din multele sale cântări, psalmii :,, Un câine viu, este mai de preț decât un leu mort. „
Nu știu ce trebuie să facă oamenii. Sau nimic altceva decât să stea pe loc, să accepte lupta. Le garantez : într-un final, însuși Dumnezeu le va fi aliat și vor învinge.
Agora 