Eh, uite mi-a trecut ca un fulger prin cap :
,, Unde-i unu, nu-i putere.. „–
Nu este, de unde putere să te bați cu o armată de netrebnici? N-ai cu ce : ei sunt mulți, tu singurel-cuc, nu poți lupta, chiar dacă nu spui minciuni ;ori tocmai de aceea nu ai tu spor și câștig: marfa ta nu se vinde. Ca atunci când vezi tu pe pasarelele de modă, o vestimentație, și-ți place și ai vrea-o, dar nu se potrivește pe tine, că tu ai măcar talia 8, și modelul care prezintă țoala cu țâfnă, are numai 6. Își permite [(beep scurt)tu-i mama mă-sii)], mănâncă trei foi de varză și un sfert de țelină dată prin răzătoare, fără untdelemn, numai cu lămâie, și-i sătulă : dacă pune degetul sub omușor, dă de țelina încă neplecată la vale, că stomacul dânsei ( cineva zicea că dânsul sau dânsa, se folosește atunci când nu vrei să fii licențios și să spui căcatului – căcat), e cât rezerva pixului și nu intră și varză și țelină, deodată , trebuie să aștepte patru ore să se mistuie porția de varză.
Așa stând lucrurile : degeaba vrei tu un costumaș de baie, făcut din patru ațe și-un petecuț mititel de cârpușoară.
Ce vreau eu să spun? Eh, nu cine știe ce : nu toți suntem la fel, și mințile unora nu sunt nici cât o rezervă de pix, nu intră cine știe ce, și tu ( adică eu), latri la Lună. Vorbești cu stâlpii și gardurile din Agora. N-ai putere, nu încapi în costumașul de baie al modelelor care trec pline de țâfnă, pe pasarelele de modă.
Nu știu dacă îmi pare rău, poate doar simțindu-mă un ultim dinozaur într-o lume unde nimeni nu îmi înțelege utilitatea. Un fel de pasăre Rock, despre care spun poveștile Seherezadei, că l-ar fi ajutat mereu pe Sindbad, dar prostindu-se el, și crezându-se capabil să facă palatul care să fie mai dihai ca al sultanului, a tot cerut de toate. Pasărea Rock i-a îndeplinit dorințele, i-a făcut alea douăzeci și patru de ferestre care erau împodobite cu pietre prețioase, dar când a auzit că îi cere să pună pe cupolă unul dintre copiii ei aflat în oul păsării Rock, era cât pe ce să-l înghită de viu. Uite-așa mă simt eu uneori : mi se cere imposibilul, și atunci turbez și dau de pământ cu toți Sindbazii lumii.
Singurătatea mea în unele momente, nu mai poate fi numită solitudine. Și mă scârbește și pe mine această stare de fapt : unicitatea punctului din vârful piramidei.
Ei drăcie : am înnebunit!
Pardon : a nu se lua în calcul trufia mea de om prost. E clar? – nu mă simt punct pe vârful piramidei. Că nici Keops nu a pus acoperiș piramidei celei mari. Trebuie să înțelegem de aici, că umilința e obligatorie : punctul din vârful piramidei, este Dumnezeu. Noi toți, indiferent de locul în societate, o să fim sub punctul care se ridică până la infinit.
Hai să mai bem vreo cafea, poate ni se limpezește judecata.
Agora 