Destinul implacabil..

,, Pe malurile râurilor Babilonului, ședeam jos și plângeam,…”
( psalm 137 ,versetul 1 )

Privești fără să înțelegi, ești prostit, descoperi că Destinul îți întinde cu o mână un dar pe care l-ai vrut, și cu cealaltă îți ia ceva ce credeai că-ți este lăsat măcar o perioadă de timp mai mare. Te înțelepțești, sau nu, sau te lamentezi, te rogi Divinității pe care o crezi binevoitoare, și nu : Destinul nu se schimbă.. Nu poți să te resemnezi, chiar înțelegând, jelești pierderea.. Deasupra a tot ce știm, ce putem influența, ce putem construi în apărarea avutului, vieții, sănătății e Destinul. Implacabil. O scriitură a Divinității, spun unii, Divinitatea însăși, spun alții. Eu nu știu deocamdată, fiindcă nu am puterea, n-am înțelepciunea necesară, știu doar că Destinul e implacabil. Omul te poate ierta, Justiției îi poate fi milă și-ți poate da o pedeapsă limitată, Destinul nu face nimic din ce vrei tu…
Nu-l iubesc, și nu-l aprob, dar eu știu că tot ce mișcă și poți vedea: pe Terra, în Galaxia noastră, în tot Universul, totul e supus Destinului : firul de iarbă și o Stea care ține în viață o întreagă Galaxie, toate se supun Destinului… Eu, catâr, stejar, munte– eu îmi pot schimba deciziile, Destinul nu… Eu…. – eu nu pot face nimic… Sunt la fel de neputincioasă ca o piatră pe care o iei în mână și o arunci pe luciul lacului, în joacă– mi-e cu neputință să mă împotrivesc… Mă uit în urmă : am cerut ceva, mi-am dorit asiduu ceva.. – Destinul a zâmbit subțire: ,, Vrei tu? Sigur, vei primi în ziua, la ceasul, în minutul și secunda.. „– surâzând plănuia :,, Ce îi place? – ce anume crede că îi rămâne? – las’ pe mine! „– și gata.. Eu îmi plec fruntea, îmi las umerii să cadă aplecați de povara neputinței…. Eu stau prostită, jelesc… Aș ridica pumnul, aș urla, m-aș răscula… – și nu pot : Destinul nu poate fi atins, nu poate fi schimbat, nu poți schimba o literă din cartea unde a fost decis ceva…

Cine e Destinul? Cum arată? În ce loc poți să-l găsești și să îl convingi: ,, Ajunge! ”